e ora pustietății oră care nu apare pe nici un cadran
în care obloanele sunt trase capac de sicriu
peste toate plăcerile abia consumate
șoseaua gonește sub mine ca șenila implacabilă a unui tanc
îmi apasă oasele unele-ntr-altele
îmi trezește în stomac gustul de sânge
e mereu un război neterminat mă gândesc
e mereu o mână care așează cu răbdare pansamente curate
peste piepturi căscate larg fără inimi
peste răni de nevindecat
e mereu un rătăcitor care să le consemneze
un urlet de câine redă trupului meu limbajul primar
mă încălzește
în spatele bisericii un cerșetor amorțit într-o viață mai bună
o insulă abia perceptibilă în oceanul de deznădejde
lângă el o portocală și-o bucată de pâine
îi îndes în mână ultimii bani și iau ce e de luat
alerg într-un suflet la tine
aceleași obloane ocrotitoare
aceeași beznă suflându-mi fierbinte în ceafă
urletul aceluiași câine
tu nu ești acasă
de atât de mult timp
încât acasă nu mai există
pun portocala pe noptieră
trag obloanele și o iau cu mine în pat
și ea știe că locul ei nu-i aici
știe că nu e loc pentru nimeni